Recenzie: „The Grand Budapest Hotel” (2014)

Sunt puține filme care reușesc să mă arunce într-o lume complet diferită, însă The Grand Budapest Hotel a făcut asta cu o ușurință incredibilă. De la primul cadru am simțit că pășesc într-un vis, o combinație între fantezie și nostalgie, îmbrăcată în culori pastel și un umor delicios de absurd. Dacă ai văzut vreodată un film de Wes Anderson știi la ce să te aștepți: simetrie maniacală, personaje excentrice și o poveste care te prinde indiferent cât de ciudată devine.

Ralph Fiennes este inima acestui film. Ca domnul Gustave, este sofisticat, șarmant și complet ridicol în cel mai bun sens posibil. Este genul de personaj pe care l-ai vrea ca ghid într-un muzeu al ciudățeniilor. Interacțiunile lui cu Zero, tânărul său ucenic, sunt adorabile și adesea hilare. Mi-a amintit puțin de dinamica dintre Jean Reno și Natalie Portman în „Leon: The Professional”, dar cu un strat gros de ironie.

Un alt lucru care m-a cucerit este estetica. Fiecare cadru arată ca o fotografie pe care ai vrea să o pui în ramă. Comparativ cu alte filme vizual spectaculoase, cum ar fi „Amelie” sau „Life of Pi”, The Grand Budapest Hotel nu se mulțumește doar să fie frumos; fiecare detaliu servește poveștii și personajelor. Este genul de film în care până și modul în care se așază o farfurie pe masă are parcă o semnificație.

Povestea, pe cât de simplă pare, are un strat subtil de melancolie. În spatele umorului și aventurilor se ascunde o meditație despre pierdere: pierderea unei ere, a unei comunități și, într-un fel, a simplității vieții. Mi-a amintit de atmosfera din „Cinema Paradiso”, unde nostalgia te face să zâmbești, dar și să oftezi.

Dacă îți plac filmele care combină umorul cu o poveste bine scrisă, The Grand Budapest Hotel este excelent. Recomand și „Moonrise Kingdom”, tot de Wes Anderson, pentru aceeași doză de excentricitate, și „The Darjeeling Limited” pentru o poveste emoționantă în decoruri spectaculoase. Dacă preferi alt gen, dar îți place estetica și detaliile vizuale, încearcă „Amelie” și „The Shape of Water”.

The Grand Budapest Hotel este, fără doar și poate, un film care îți rămâne în minte. Pentru mine este genul de film pe care o să îl revăd când am nevoie să îmi amintesc că lumea poate fi un loc frumos, dar și ciudat în același timp.

Dacă acest articol ți-a fost de ajutor, te rugăm să ne urmărești activitatea și pe pagina de Facebook, pe profilul de Instagram și pe canalul de YouTube.