Raftul cu filme
Prima oară m-a enervat George R. R. Martin în sezonul al treilea. Eram stresat, la serviciu nu a fost cea mai bună zi, găsisem un teanc de facturi în cutia poștală și mai era și o zi cu ploaie măruntă și cer plumburiu de nu dădeai nici dragonii afară. Am intrat în casă, am aruncat pe un dulap plicurile nedesfăcute, mi-am luat ceva de ronțăit și m-am pus la film. Ieșise episodul al nouălea din sezonul al treilea din Game of Thrones și în lumea lui de basm încercam să îmi regăsesc liniștea.
Nu prea mi-a ieșit.
Pentru cine nu își amintește, vorbim aici de episodul „The Rains of Castamere”, la finalul căruia scriitorul nostru și-a găsit să pună în scenă două evenimente din istoria Scoției, și anume The Black Dinner, prezumat a se fi petrecut în anul 1440, și The Massacre of Glencoe din 1692. The Red Wedding, așa cum a apărut în serialul ecranizat de HBO, m-a facut să vorbesc singur pentru prima dată în viață (cred) și să îi spun niște chestii destul de urâte lui R. R. Martin, promițându-i că nu mă mai uit la nici măcar o altă secundă din serial.
Sunt aproape convins că nu i-a păsat, așa cum sunt convins că nu am fost nici singurul care l-a făcut albie de porci. Așa că Game of Thrones a continuat și a ajuns și la finalul sezonului al șaptelea, pe care l-am urmărit până la ultima clipă (ca să fiu sincer, terminase de rulat și castingul pe ecran și eu tot mai eram pierdut în gândul că va trebui să mai aștept un an, poate chiar un an și jumătate, ca să văd continuarea).
De ce m-am enervat iar pe autorul volumelor A Song of Ice and Fire, după care se face scenariul celui mai urmărit serial al ultimelor decenii? Păi este simplu. Dacă mai există ceva pe care te puteai baza în Cele 7 Regate, niște făpturi care nu se lăsau nici influențate de Cersei sau de Littlefinger, nici seduse de John Snow, nici vrăjite de Red Woman, ăia erau dragonii. Ei nu aveau nici mamă, nici tată (bine, Daeneris era un fel de mama lor, dar devenită, nu naturală).
Ei își vedeau de treaba lor, îi ardeau (da, fără zâmbete interpretabile, îi ardeau la propriu) pe nemernici, erau (destul de) inabordabili și indestructibili până când moșulețul nostru s-a gândit că ce atâta încredere ăa ei vor salva regatul și lumea și hațz în episodul al șaselea ne-a atins tuturor coarda sensibilă și l-a ucis fără milă, prin intermediul Călărețului Alb, pe cel mai îndrăgit dintre cei trei zburători.
Ceva mi-a spus că lucrurile nu se vor opri aici. Probabil după ce capul lui Ned Stark a zburat pe eșafod, chiar dacă noi ne gândeam că binele va învinge, probabil după ce fetița lui Stannis Baratheon a ars de vie pe rug, chiar dacă speram că în ultima clipă cineva va reuși să îi deschidă ochii regelui-tată, intuiția mi-a șoptit că nici moartea dragonului nu va rămâne doar pierderea unuia din cei trei invincibili, ci se va transforma în ceva chiar mai rău.
Hm, trebuie să recunosc că apariția ursului care se transformase la rândul lui într-o întruchipare a răului mi-a aprins, așa, un beculeț că va urma ceva legat de animale mari moarte și reînviate, dar beculețul s-a stins destul de rapid, influențat de cursul evenimentelor din serial.
Cu toate acestea, Game of Thrones rămâne, după părerea mea și a altor milioane de oameni, ceea ce trebuia să apară dupa ce, cu peste 15 ani în urmă, tocmai văzusem prima parte din trilogia Stăpânul Inelelor și ne întrebam ce film din categoria fantasy ne-ar mai putea face să stăm cu sufletul la gură pentru a vedea o continuare.
Deseori mă întrebam în urmă cu ceva ani cum ar trebui să fie ecranizarea care să se apropie, cel puțin, de măreția, complexitatea, amploarea și lumea fantastic de bine creată a trilogiei anterior menționate. Și iată că HBO a reușit printr-un serial (iar nu m-aș fi așteptat de la un serial, mai ales) să ne facă să stăm cu sufletul la gură episod după episod, sezon după sezon, pentru continuarea poveștii care (nu-i așa?) am vrea să mai dureze. Nu îmi spuneți că nu v-ați pus niciodată întrebarea „la ce o să mă mai uit după ce se termină Game of Thrones?”.
Bine, s-ar putea să nu fim noi, telespectatorii, singurii care să regrete odată ce serialul se va sfârși odată cu sezonul al optulea. Potrivit Wikipedia, cinci dintre principalii actori, Peter Dinklage (Tyrion Lannister), Nikolaj Coster Waldau (Jaime Lannister), Lena Headey (Cersei Lannister), Emilia Clarke (Daenerys Targaryen) și Kit Harington (Jon Snow) au renegociat contractele înainte de cele două episoade finale.
Se spune că membrii echipei de actori care reprezintă caracterele principale au avut o creștere inițială de salariu până la 500.000 de dolari pe episod pentru sezoanele al șaptelea și al optulea. Mai târziu, actorii au mai trecut printr-o renegociere prin care au obținut 1,1 milioane de dolari (!) de căciulă per episod pentru ultimele două sezoane. Dacă ar fi să dăm crezare bârfelor, reporterii Daily Express suștin că ultimele negocieri din luna aprilie au făcut ca veniturile acestora să ajungă, pentru ultimul sezon, la 2,6 milioane de dolari. Destul cât să trăiască bine tot restul vieții.
Cu actorii plătiți mai bine sau nu, în sezonul al șaptelea Game of Thrones a devenit, din păcate, mai aproape de un serial de TV decât de un film, așa cum ne obișnuise în sezoanele precedente. Și asta a fost destul de evident. Intrigile au fost mai slabe, poate și din cauză că sezonul a avut mai puține episoade ca de obicei, așa că acțiunea a trecut mai repede prin anumite faze și a sărit mai direct la anumite concluzii.
Cel puțin așa mi s-a părut în punctele cheie ale bătăliilor epice când, out of the blue, personajele principale aflate la un pas de a trece în lumea de dincolo au fost salvate în stil hollywoodian de caractere apărute în scenă din neant și fără prea multe explicații. Vezi apariția lui Benjen, fratele mai tânăr al lui Ned Stark, care apare de două ori în serial fix când situația părea să nu mai poată fi salvată și, ca un Chuck Norris al familiei Stark, rezolva tot înainte ca personajele principale să fie ucise de Călăreții Albi.
În orice caz, cu bune și cu rele, sezonul al șaptelea din Game of Thrones a fost unul spectaculos, cu scene de luptă epice, realizate în decoruri de poveste din Irlanda de Nord, Spania, Croația și Islanda. Acum că Marele Zid a căzut, așteptăm cu sufletul la gură ultimul sezon, preconizat să apară în 2019 (da, știu, e mult de așteptat), să vedem dacă armata morților umblători va cuceri cele șapte regate sau dacă Daeneris, îndrăgostită acum de Jon Snow, care s-ar putea să îi fie nepot, își va conduce cei doi dragoni rămași în viață și oastea de Unsullied spre izbândă și va deveni regina înțeleaptă, bineînțeles, dacă Cersei nu îi va veni de hac.
Hai că nu mai e mult! Un an și jumătate trece ușor și să nu uitam că HBO ne așteaptă cu un sezon nou din Westworld, la fel de mindblowing și intrigant. Dar despre acesta vom vorbi într-un articol viitor.
* află mai multe despre Game of Thrones de pe IMDb
* citește mai multe recenzii și cronici de film pe Raftul cu Filme
Scrie un comentariu