Raftul cu filmeAm dat play la Două lozuri (2016) cu așteptări atât de mici în minte încât vedeam deja cinciul pe care urma să îl acord filmului pe IMDb încă din momentul în care genericul rula. Soarta face ca așteptările să îmi fie cu mult depășite, fapt pentru care tind să cred că undeva în lumea asta există karma și că uneori funcționează. Poate dacă nu dădeam voie gravidelor în fața mea la coada de la casele de marcat din supermarketuri nu aveam norocul să dau peste un film peste așteptări.
Ce e frumos la Două lozuri (2016) este că undeva în fundul cinematografiei românești cineva a spus că e de ajuns să facem filme despre comunism! Așa că a hotărât să facă o comedie. Iar Două lozuri (2016) exact asta este, o comedie în adevăratul sens al cuvântului. Poate că nu unicul, dar cu siguranță printre puținele filme care chiar și-au respectat genul în care sunt încadrate.
Fiind un film românesc, așteptările sunt mari atunci când vine vorba de un scenariu dramatic, însă Paul Negoescu reușește cumva să înțeleagă povestirea lui Caragiale atât de bine încât să poată trece peste dramatism și să scoată esențialul. Iar esențialul pentru publicul amator de filme de comedie este format, cum altfel, din elementele comice! Cu toate că avem în față un film inspirat din scrierea lui Ion Luca Caragiale, regizorul Paul Negoescu reușește să-l adapteze timpurilor pe care le trăim și să ofere spectatorilor un film peste așteptări.
Întotdeauna am fost de părere că un film bun are mai multe caracteristici care te fac să spui despre el că-i un film bun, iar Două lozuri (2016) le are. Dincolo de trecerea mult așteptată peste subiectul comunismului, filmul lui Negoescu reușește să elimine și clișeul înjurăturilor prezente în producțiile românești. Iar mai presus de asta, reușește să nu nu se mai folosească de nuditate. Bineînțeles, este un film care își are elementul feminin, însă nu în sensul rău. Chiar mai bine, femeia din film aduce și deznodământul fericit.
La Două lozuri (2016) se râde bine și cu poftă la anumite cadre, cu toate că vorbim de încadrări atât de simple încât și un alcoolic le-ar fi putut realiza. Până la urmă, dacă nu încadrezi bine sticla de bere în cadrul din fața ta atunci habar nu ai ce urmează să bei. Așa și în film, cadrele simple sunt rețeta unui film nu de succes, ci a unui film de apreciat.
Și că tot vorbim de cadre și încadrări, oricine s-ar fi așteptat la o scenă de mâncat în bucătărie într-un film românesc poate să râdă pe sub mustăți pentru că există. Însă dincolo de asta, Două lozuri (2016) este despre oameni cu idei, chiar dacă-s absurde, și despre societate. Iar asta este cel mai frumos, că te poți identifica cu unul dintre personaje mai mult ca sigur.
Ești mecanic și n-ai bani destui? Ei bine, te-ai regăsit. Ți-a plecat nevasta în Italia și dădea semne că nu se mai întoarce? Ei bine, te-ai regăsit. Ai avut o perioadă în viață în care credeai că din pariurile sportive poți să te îmbogățești? Ei bine, te-ai regăsit. Ai crezut vreodată că a dat norocul atât de tare peste tine încât ai nevoie de un control medical? Ei bine, te-ai regăsit. Iar exemplele pot continua.
Apar pe afiș trei bărbați, dar filmul e despre cinci. Trei sunt personajele principale care orice s-ar întâmpla apar pe sticlă, iar doi sunt personajele secundare care dau farmec poveștii și care, alături de o coloană sonoră aproape impecabilă realizată de Alin Zăbrăuţeanu și Flora Pop, aduc elementul comic atât de mult râvnit în filmele de… comedie.
Iar pentru că vorbeam de elementele care aduc comedia într-un film care are rolul de a te binedispune, trebuie să amintim că avem în față un film de producție independentă. Ceea ce poate că e mai bine având în vedere că elementul financiar este scos complet din peisajul realizării peliculei. Nefiind sponsorizat de stat sau de case de producție cu rezonanță, nu există limite pe care regizorul să nu le poată traversa. Ceea ce este trist, dar și benefic pentru lungmetrajul lui Negoescu.
Nu știu dacă Două lozuri (2016) este începutul unui perioade bune a filmelor românești sau dacă este un continuator al micii perioade în care cinematografia din țara noastră a luat-o pe drumul cel bun, însă filmul în care joacă Dragoș Bucur, care e de nerecunoscut, Alexandru Papodopol și Dorian Boguță merită 20 de lei pentru ca cele 86 de minute să fie văzute în cinema.
Octavian Petrescu
Scrie un comentariu