Printre covrigei ultraplați și mici sau ce vedem în pauzele publicitare

pauzele publicitare, publicitate, posturi TV
Imagine via psephizo.com

Ațipeam aseară și televizorul rămăsese la volum mic, nici cât să mă trezească, nici cât să mă adoarmă. Tocmai mă aflam în starea aceea dintre vis și realitate în care Salvador Dali lasă lingura să-i scape pe un lighean ca să se trezească subit și să picteze ce „vedea”, când am fost și eu trezit de o reclamă (din pauzele publicitare) care, pasă-mi-te, i-a dat cu virgulă conștinentului care stătea la taclale cu subconștientul.

O duduie cu o voce de gen dulceață de trandafiri tocmai spunea „ah, și acum scaunul meu este mai moaaaleeee. Și ce gust bun are!”. Hopa, zic! Cel mai probabil am adormit și m-am trezit cu o frecvență accelerată și am prins frânturi din două reclame, ceva cu mers la toaletă și vreuna cu brânză sau înghețată, undeva prin zonă. Așa că mi-am liniștit subconștientul, i-am spus să dea „delete” și m-am întors pe partea cealaltă.

A doua zi butonam printre documentare și știri și pac aud iar vocea languroaso-trandafirie a duduii. Zice iar de scaunul moale și, jur că eram perfect treaz, continuă „și ce gust bun aaareeeee”. Măi, zic, ceva nu e în regulă cu duduia care își laudă gustul scaunului. Sau cu mine, care nu am încercat niciodată să îl gust. Mi-am făcut cruce cu limba și am butonat în continuare.

Numai că, ce să vezi, domnule, ăștia parcă sunt vorbiți. Pe celelalte canale se desfăceau beri cu gust de pastă de dinți (sau de mere, sau de pastă de dinți cu mere, că le confund acum), unul își frământă iguana în timp ce îl asistă o pâine (sau invers, nu mă condamnați pentru neatenție), iar pe vreo trei canale mai încolo un nene ușor retard își scotea din nas o țepușă de lemn în timp ce un copil care părea și mai retard ca tacsu ăl bătrân râdea/plângea sau pur și simplu nu mai știa nici el ce face.

După vreo șase ani în care, din fericire, nu am mai avut „șansa” să văd (a se citi „a mi se băga pe gât”) reclamele românești, de câteva luni încoace, oricât aș încerca să scap de ele, ele nu vor să scape de mine nici în ruptul capului.

Și vrând-nevrând, încep din nou să am șocurile aferente când văd și aud mesajele pe care, în măreția și mărinimia lor, companiile ni le oferă subconștientelor ca atunci când suntem în fața rafturilor, pungilor, sticlelor ne apără pop-up-ul mental cu produsul cărora le-au plătit reclamă la TV.

Așa se explică, probabil, de ce te taie pe la mațe când treci pe lângă o farmacie fără să ai în buzunarul mic de la blugi pliculețul cu antidiareic văzut aseară la reclame și, două vitrine mai încolo, deja ți-e ciudă că nu ți-ai cumpărat la timp sulul portabil de hârtie igienică fină ca mătasea și cu miros de lacrimi de ciocârlie, care ți-ar fi șters orice urmă de discomfort.

Dar acum pe bune! Fenomenul reclamelor care, în goana lor de „a prinde” la marea masă abordează niște teme cel puțin ciudate, ar trebui să trezească îngrijorarea oamenilor cât de cât normali. Mă înfior la gândul că aș avea copii, care normal că sunt ușor influențabili, și ar urmări reclama la ceva biscuiți pe care îi mănâncă unii cu gura cusută cu sârmă.

Oameni buni, realizați că ar putea exista minori care în goana lor după popularitate și viewuri pe YouTub, ar putea încerca să îi imite pe ăia din reclamă? Arătați-mi și mie câți dintre părinți stau și urmăresc ce văd micuții la televizor? Câți dintre ei le interzic, să zicem, să urmărească reclamele idioate, difuzate iar și iar până la refuz, până se lipesc de creier fără să ne dăm seama?

Un lucru este clar oricum, nimănui nu îi mai pasă de impactul social sau cultural pe care îl pot avea filmulețele de prezentare ale produselor sau serviciilor pe care ei vor să le vândă. Am ajuns într-un punct în care ești de-a dreptul șocat de ceea ce vezi și auzi, și nu în sensul bun al cuvântului.

Din păcate principiul de realizare al acestor reclame este de a ajunge mai ușor la publicul țintă, ceea ce înseamnă că, în principiu, calitatea reclamelor care se difuzează într-o țară anume definește pe undeva și calitatea publicului căruia îi sunt adresate. Ceea ce nu este deloc îmbucurător.

* citește alte articole despre posturile TV pe Raftul cu Filme

Scrie un comentariu